Filozofia si Psihologia Religiei dupa Biblie . Razboiul Moralei.htm

PSIHOLOGIA RELIGIEI

Rolul factorului psihologic în sfera religiei îl recunosc aproape majoritatea cercetătorilor, dar nu toţi înţeleg şi explică în acelaşi mod izvoarele credinţei religioase ca şi natura acesteia.

Teologii şi psihologii, adepţi ai teologiei cercetează religozitatea ca rezultatat al întâlnirii omului cu transcendentalul, supranaturalul, respectiv cu D-zeu. Din punctul lor de vedere existenţa oamenilor religioşi demostrează cu necesitate existenţa reală a unui izvor “de dincolo” a revelaţiei religioase – noi trebuie să recunoaştem existenţa “a ceva” care determină prezenţa la toţi oamenii, începând cu cele dintîi trepte de cultură a vieţii religioase.

Viaţa religioasă poate fi primitivă, rudimentară, alunecând în întregul ei spre magie şi cu toate acestea omul caută fără preget “la ce să se închine”. “Acest ceva” care stă dincolo de orice “fenomenologie” religioasă şi “trage” sufletul spre înălţimi poate fi înţeles numai astfel: în profunzimile sale sufletul este legat cu Absolutul, este legat cu D-zeu. Izvorul cel mai profund al religiei, acel sentiment de teamă şi de fascinaţie în faţa misterului care apare la om prin întâlnirea lui cu sacrul , cu supranaturalul - religiozitatea fiecărui individ este determinată de particularităţile psihice ale acestuia; sentimentele unui om sunt ca cel mai “profund izvor al religiei”.

Credinţa religioasă în supranatural se distinge prin trei trăsături esenţiale:

Mai întâi , ea presupune credinţa intr-o existenţă reală a supranaturalului. Omul religios nu numai că cugetă despre supranatural şi nu numai că, pur şi simplu şi-l reprezintă, ci el crede că aceste chipuri supranaturale există în mod real. Tocmai aici îşi are locul despărţirea dintre religie şi artă.

Al doilea rând, omul credincios este totdeuna profund tulburat în relaţiile sale cu supranaturalul, care se prezintă ca un focar al tuturor proceselor sale emoţionale.

Al treilea rând; credinţa în supranatural include în sine relaţii practice iluzorii între credincios şi obiectul supranatural prezent în imaginaţia sa. Omul religios crede că supranaturalul (D-zeu, spirit, etc.) poate influenţa asupra vieţii lui şi că, la rândul său poate influenţa într-un fel sau altul supranaturalul.

Studierea structurii psihicului religios presupune între altele cercetarea, în cadrul acestuia, a corelaţiei dintre conştient şi inconştient.

Psihicul religoios nu poate fi redus numai la emoţii, oricât de mare rol ar avea ele. În psihicul credincioşilor, gîndirea, imaginaţia, reprezentările nu au numai un rol auxiliar, ele creează un nucleu specific al psihicului religios, care determină orientarea atât a proceselor emoţionale cât şi a celor volitive.

!!! Cercetarea ştiinţifică a conţinutului credinţelor religioase ale unei grupări sociale sau naţionale nu este posibilă dacă nu se urmăresc rădăcinile sociale ale acestor credinţe, cu alte cuvinte, dacă nu se dezvăluie acele laturi ale structurii sociale care le-au chemat la viaţă şi care creează condiţii favorabile pentru proliferarea lor !!!

!!! Există câteva tipuri de credincioşi:

La oamenii religioşi aparţinând primului tip, religia reprezintă mijlocul de sustragere de la lumea înconjurătoare, un mijloc specific al fugii în domeniul iluziilor, al fantasticului; altfel vorbind , la asemenea oameni religia reprezintă o modalitate de negare a realităţii înconjurătoare şi concentrarea tuturor năzuinţelor şi intereselor în sfera iluzoriului. În rîndul acestora pot fi socotiţi reprezentanţii ascetismului religios, ordinele călugăreşti, sihaştrii , misticii.

Un alt tip psihologic de oameni religioşi este reprezentat de credincioşii propovăduitori, ierarhia religoasă pentru care religia reprezintă o modalitate specifică de autoafirmare a personalităţii; mijloc de manifestare a propriului “EU” în grupa religioasă şi în sistemul relaţiilor religioase. Acest tip a fost şi este reprezentat de ierarhia religioasă şi de către “activişti” care consideră răspândirea religiei ca principala lor sarcină , luptă pentru prozeliţi, desfăşoară “prelucrarea” ideologică a diferiţilor credincioşi.

!!! Metodele de bază ale psihologiei religie sunt împrumutate din psihologia socială.

1. Metoda culegerii de informaţii primare. -- Adunarea informaţiilor veridice şi reprezentative despre psihologia diferitelor grupe de credincioşi, despre concepţiile, ideile, emoţiile, despre scara lor de valori şi despre pozitiile lor sociale.

2. Metoda chestionării. -- Include desfăşurarea de discuţii cu credincioşii, interviuri şi anchete standardizate.

3. Metoda cercetării documentelor personale. -- Nu creează posibilitatea prelucrării statistice a informaţiei, în schimb are o mare importanţă ca izvor nemijlocit , care dezvăluie psihologia credinciosului în intreaga ei complexitate şi în contrarietate.

4. Metoda observaţiei. -- Superioritatea metodei observaţiei în comparaţie cu cealaltă constă în aceea că ea permite sa precizăm nu caracteristicile subiective ci pe cele obiective ale credincioşilor, comportamentul lor .

Datorită acestui fapt pentru psihologia religiei este mult mai folositoare îmbinarea diferitelor metode care permite dezvăluirea şi compararea atât a datelor subiective cât şi celor obiective privind poziţia faţă de religie.

Dovedind caracterul increat şi veşnic al materiei, caracterul infinit al universului, ştiinţele naturii ajung la concluzia absurdităţii afirmaţiilor privind crearea lumii de către D-zeu. Stiinţele ateiste nu numai că cuprind în sfera lor de cercetare şi critica religiei, ci dă şi o fundamentare pozitivă concepţiei materialistă, în sfera lor de cercetare intră următoarele discipline:

1. Istoria religiei . -- Cercetează istoria apariţiei şi dezvoltării religiei la diferite popoare ale lumii. Ea, ca oricare ştiinţă istorică, explică nu numai trăsăturile generale proprii oricărei religii, ci şi deosebirile specifice uneia sau altei grupe de religii, şi în sfîrşit, trăsăturile individuale ale uneia sau altei religii concrete. Istoria religiilor se preocupă de istoria apariţiei şi dezvoltării fiecărei religii concrete în toată complexitatea şi diversitatea izvoarelor ei sociale şi a condiţiilor dezvoltării ei într-o epocă sau alta la unul sau altul din popoare .

2. Filozofia religiei. -- Poate fi denumită , altfel , gnoseologia religiei . Ea cercetează religia pe plan gnoseologic, respectiv contrapune conştiinţa religioasă a realităţii, dezvăluie caracterul ei neadecvat, iluzoriu, denaturat. Ei îi revine sarcina analizei gnoseologice a credinţei religioase în supranatural ca principală definitorie caracteristică a oricărei religii, concentrarea rădăcinilor gnoseologice ale religiei, respectiv a premiselor gnoseologice, a posibilităţilor şi căilor de formare a conştiinţei religioase .

3. Sociologia religiei. -- Cercetează locul religiei în societate , funcţiile şi rolul ei în funţionarea şi dezvoltarea unui sau altui sistem social. Sociologia religiei nu se mărgineşte la cercetarea conştiinţei religioase, ci cercetează religia ca un complex unitar (sistem), incluzând alături de conştiinţa religioasă acţiunile religioase (de cult), relaţiile religioase în care intră oamenii în procesul acţiunilor de cult, şi în sfîrşit, organizaţiile şi instituţiile religioase. Cercetarea sociologică a religiei se poate realiza pe trei nivele: la nivelul societăţii în întregul ei (atunci când religia este abordată ca sistem al suprastructurii ), la nivelul grupei religioase şi la nivelul individului.

4. Psihologia religiei. -- Atât după sfera problemelor cercetate cât şi după metodologia folosită, se aproprie de filozofia religiei şi mai ales de sociologia religiei. Aceasta nu înseamnă însă că ea se dizolvă în aceste discipline ştiinţifice şi nu are dreptul la existenţă de sine stătătoare. Ea se deosebeşte de alte ramuri ale reliologiei înainte de toate prin specificul obiectului pe care-l cercetează psihicul oamenilor religioşi. O asemenea sarcină nu-şi propune nici o altă disciplină ştiinţifică. De aceea, în ciuda legăturilor strânse dintre psihologia religiilor şi alte discipline , care au ca obiect fenomenul religios, ea are toate premisele necesare pentru a se constitui şi dezvolta ca o ramură relativ de sine stătătoare, de cercetare şi critică a religiei.

return to top

= CUNOAŞTEREA OMULUI =

- nu este o linie dreaptă, ci o curbă ce se apropie de infinit printr-o serie de cercuri în spirală.

Orice segment, porţiune , bucăţică din această linie curbă poate fi transformată într-o linie dreaptă independentă, întreagă, care duce la mlaştină.

-------------------------------------------------------------------------------------------------

Dacă omul în timpul vieţii, nu tinde să urce spre infinit, spre inteligenţă şi adevăr, va devia de la această cale printr-o “linie dreaptă” spre o altă cunoaştere (mai mult agreată şi mai puţin folositoare); va pierde adevărul despre cunoaşterea (inteligenţa) universală.

-------------------------------------------------------------------------------------------------

Atitudinea rectilinie şi unilaterală, rigiditatea şi sclerozarea, subiectivismul şi

orbire subiectivă

În lumea animală, în dezvoltare ei în faza umană a avut loc un adaos deosebit de important la mecanismul activităţii nervoase. Pentru animale realitatea este semnalizată aproape exclusiv prin excitaţii, iar urmele lăsate de către ele în emisferele cerebrale vin nemijlocit în celule specializate – vizuale, auditive şi a altor receptoare – ale organismului. Aceasta este ceea ce posedăm noi ca impresie, simţire şi reprezentare din mediul înconjurător, atît natura cît şi mediul social excluzând cuvântul auzit şi văzut. Acesta este primul sistem de semnalizare a realităţii, comun oamenilor şi animalelor. Cuvântul însă, a creat cel de-al doilea special, sistem de semnalizare a realităţii reprezentând semnale ale primelor “semnale”. Multitudinea excitaţiilor realizate de cuvânt, pe de o parte ne-a indepărtat de realitate şi de aceea noi suntem obligaţi să avem în vedere, în permanenţă acest fapt, pentru a nu deforma raporturile noastre cu realitatea. Pe de altă parte, tocmai cuvântul ne-a făcut oameni.

O rădăcină a religiei o reprezintă catarsis-ul , acea stare emoţională pe care o cunoaşteau pitagoricienii cu mult înainte de Platon şi Aristotel, şi care, într-o perioadă mai apropiată a fost mistificată de către Freud. Catarsis-ul constituie o parte componentă a structurii psihologice a multor acţiuni, practici religioase: anateme, rugăciuni, jertfe şi mai cu seamă spovedaniile în cele mai diferite forme.

Din punct de vedere psihologic el este strâns legat de “rolul de alinare” al religiei, care ar înlătura şi teama şi suferinţa legată de cea dintâi. Sentimentul de alinare legat de catarsis reprezintă atât un întăritor cât şi un stimulent în diferite acţiuni religioase, inclusiv a sentimentului religios.

Fiecare om independent de concepţia sa despre lume are o credinţă, crede în ceva anume. Capacitatea de a crede nu este în exclusivitate un privilegiu al oamenilor credincioşi ; dimpotrivă, însăşi credinţa religioasă a putut să apară pentru că mecanismul psihologic general al credinţei a primit o orientare specifică. Cuvântul “credinţă” nu este neapărat legat de religie, pentru că există şi altfel de credinţe ( a crede în ceva). Dar în primul rând ,in întrebuinţare curentă, cuvântul “credinţă” a avut întotdeauna şi un sens nereligios, cum ar fi credinţa în om , în idealuri, în cauza dreaptă.

Considerarea oricărei credinţe ca un apanj exclusiv al religiei le convine de minune teologilor care în acest fel pot prezenta orice credinţă, orice convingere drept manifestare a credinţei religioase.

Credinţa fiind un element al conştiinţei, ea reprezintă un tot complex. Ea include în sine cel puţin două elemente fundamentale – intelectual şi emoţional. Numai în unitatea specifică şi indivizibilă a acestor elemente credinţa există în mod real.

!!! Oamenii religioşi cred nu în obiectul care există în mod real, ci în obiectul creat prin imaginaţia lor şi care se prezintă ca o reflectare deformată, fantastică a realităţii.

Tocmai reprezentările, chipurile, idei supranaturale reprezentate drept reale constituie obiectul credinţei religioase. De aceea, pentru ca reprezentările despre supranatural, din conştiinţa oamenilor, să se transforme în conţinut al credinţei, este necesar ca aceasta să le considere ca existând în mod real; şi în conştiinţa ateului nu pot exista reprezentări despre supranatural, cunoscute de acesta de la teologi sau de la oameni religioşi. Ateul insă nu confundă aceste reprezentări cu nici un fel de fenomene sau procese existând în mod real; pentru acesta ele se prezintă ca produse ale fanteziei omeneşti.

!!! reprezentarea despre supranatural a apărut ca o reflectare deformată a obiectelor existând în mod real. În cărţile de cult (Biblia) caracterizarea credinţei religioase se face prin citirea cuvintelor din “Epistolele lui Pavel către evrei”: “ Iar credinţa este incredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute… Prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui D-zeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” ( evrei 11:1,3).

!!! Teologii şi slujitorii diferitelor culte subliniază adesea că credinţa religioasă cere să crezi nu în ceea ce vezi şi în general în ceea ce se poate recepta cu ajutorul simţurilor; nu în ceea ce poate fi dovedit, ci în ceea ce nu este accesibil pentru noi, cele ce nu pot fi cunoscute.

Obiectul credinţei îl reprezintă nu întreaga informaţie cuprinsă în conştiinţa omului, ci numai aceea care având o importanţă personală nu este verificabilă cu ajutorul cunoştinţelor.

!!! Acele date al căror adevăr obiectiv este dovedit nu devin obiect al credinţei.

In momentul în care un anume fenomen din natură sau societate devine cunoscut şi aceste cunostinţe prin intermediul activităţii practice devin un bun al maselor largi, ele pierd aureola de misterios şi supranatural. Incă relativ recent, fulgerul şi tunetul erau considerate de oameni ca forţe supranaturale. După ce oamenii de ştiinţă au reuşit să explice aceste fenomene şi nu numai sa le realizeze experimental, ci să le folosească în practica forţei electricităţii, nimănui nu-i mai vine în minte sa vadă în aceste fenomene ceva supranatural.

!!! Credincioşii – unii mai bine, alţii mai puţin bine – ştiu în ce anume cred. De aici se trage concluzia că credinţa nu ar interzice cunoştinţele; credinţa reprezintă o sumă de cunoştinţe; prin cunoştinţe se înţeleg acele reprezentări ale omului de justeţea cărora el este convins, deşi ele se află în totală contradicţie cu suma adevărurilor ştiinţifice de care dispune societatea. Cunoştinţele cuprind totalitatea adevărurilor, dovedite din punct de vedere ştiinţific şi confirmate de practică, de care dispun societatea în intregul ei.

!!! Oricât de atrăgător ar fi pentru teologi de a include obiectul credinţei religioase, supranaturalul, pe D-zeu, în domeniul cunoştinţelor, aceasta este deosebit de dificil nu numai pentru faptul că roadele fanteziei nu pot fi în mod obiectiv incluse în sfera cunoştinţei, ci şi pentru că a susţine deplina cognoscibilitate a lui D-zeu inseamnă de fapt, a nimici religia.

Raţiunea consideră drept adevăr numai ceea ce poate fi dovedit, ceea ce reprezintă o verigă necesară în lanţul cauzal. Credinţa este calea spre cunoaştere fără necesitatea dovezilor logice pentru ceea ce s-a atins, ea nu este legată de cauzalitate, în ceea ce se crede nu este necesar să fie cunoscut; credinţa trece dincolo de graniţele cunoştinţelor; iar ceea ce trebuie cunoscut nu are nevoie de credinţă.

Unii atei îşi amintesc situaţiile în care discuţiile lor cu credincioşii se terminau cu următoarele afirmaţii categorice: “ Se poate că totul aşa şi este după cum spuneţi dumneavoastră; eu, însă totuşi cred în D-zeu.” Un asemenea refuz categoric al unor credincioşi de a respecta regulile elementare ale logicii, referirea la cedinţă în ciuda unor argumente contrare evidenţei şi general recunoscute, creează impresia că credinţa este un sentiment deosebit opus raţiunii !!!!!

!!! “Credinşa este pătrunderea în tainele, în esenţa nevăzută a existenţei.”

Ĩn realitate insă, obiectul credinţei religioase, după cum s-a arătat, este reprezentarea despre supranatural, despre dumnezeu, reprezentare care se găseşte numai în mintea credincioşilor. Şi întreaga “cunoaştere” a lui D-zeu nu este altceva decît concretizarea acestor reprezentări religioase, procesul de înşiruire a învăţăturii religioase.

Funcţia concepţiei religioase constă nu în a-l ajuta pe om în transformarea realităţii în interesul acestuia, ci în a ajuta adaptarea lui subiectiv-psihologică la condiţiile care depăşeau forţa şi înţelegerea sa. Ideile religioase reflectau şi întăreau slăbiciune omului, dar în acelaşi timp, ele îi creau şi impresia unei mai mari înţelegeri a realităţii, căpătînd astfel o mare importanţă psihologică ca mijloc pentru atingerea unui “echilibru” emoţional. Găsind în religie un mijloc de a explica experienţa, omul a început să aprecieze aceste idei ca adevăruri, crezînd în slăbiciunea sa; omul credincios vede în religie singura cale spre succes şi scăpare; aşa apare şi se întăreşte credinţa religioasă.

În credinţa religioasă elementele intelectuale şi cele emoţionale sunt deosebit de unite. Un rol hotărâtor îl au aici emoţiile. În acest caz teologii au dreptate cînd arată că pentru omul religios sunt importante nu soliditatea logică a părerilor şi bogăţia cunoştinţelor şi nici măcar datele teologiei, ci credinţa în “există” adică sentimentul de încredere în existenţa supranaturalului în ciuda dovezilor raţiunii.

Stiinţa, având un rol stimulator în procesul de cunoaştere, a fost transformată de religie în înalta capacitate “dumnezeiască” a conştiinţei umane, contrapunînd-o cunoaşterii consecvent ştiinţifice şi îndreptînd-o asupra unui obiect fantastic, închipuit.

return to top

= CONVERTIREA =

După părerea teologilor, convertirea marcheză trecerea radicală de la o viaţă dezordonată, banală, spre o viaţă îndreptată spre un ţel şi organizată în jurul unei idei centrale spre o stare de spirit religioasă fermă.

Convertirea prin care omul ajunge la credinţă religioasă, reprezintă doar un caz particular al convertirii în general, care se poate realiza într-o formă şi în domenii nereligioase. Reprezentânt un moment de cotitură din viaţa personalităţii, convertirea îşi pune amprenta, vizează toate manifestările esenţiale ale activităţii psihice, ca şi concepţia ei despre lume. Ea influenţează în mod inevitabil concepţiile politice, morale , estetice ale personalităţii.

În procesul convertirii personalitatea renunţă la aceste gânduri, idei, credinţe, convingeri pe care le împărtăşea anterior. Ea realizează un nou proces de valorizare, renunţând la unele valori, adoptând altele. În acest proces se schimbă radical poziţia ei faţă de lumea înconjurătoare şi faţă de sine însuşi. Acum ea vede tot ceea ce îi era înainte confuz, neconştientizat.

Prin convertirea religioasă se înţelege “venirea Dumnzeului la om”. “Venirea la cele sfinte” nu reprezintă pentru omul credincios o născocire, rolul unei idei fulgerătoare a minţii sau a inimii, ea se bazează pe iniţiativa dumnezeiască şi nu pe cea umană. Nu omul prin intermediul religiei merge spre D-zeu, ci D-zeu vine la om. Aceste informaţii sunt însoţite prin descrierea fenomenului de către cei care l-ar fi trăit. Ei vorbesc despre o lumină care ar fi cuprins brusc sufletul lor şi totul din jur, şi despre o stare de spirit deosebită cînd la cel credincios ar apărea senzaţia legăturii cu D-zeu. Asemenea înţelegere a convertirii, subiectivă, se explică prin faptul că ea este legată de sugestie şi autosugestie.

În pragul convertirii, la om există două sentimente: sentimentul propiei imperfecţiuni şi setea de a se apropia de ideal. În condiţiile în care inclinaţia religioasă învinge, atunci aceste sentimente capătă o coloratură religioasă. Astfel, tendinţa către ideal se leagă de chipul lui Hristos, iar sentimentul imperfecţiunii se explică prin lipsa legăturii interioare cu D-zeu. În aceste condiţii, convertirea se prezintă, în mod subiectiv, ca luptă împotriva propriei imperfecţiuni.

Pe de altă parte, însuşi conţinutul convertirii, în care un rol important îl joacă şi subconştientul, măreşte şi mai mult senzaţia privind caracterul ei supranatural şi conduce la considerarea acesteia.

!!! Omul convertit se simte puternic, iar existenţa acelor forţe pe care el nu le poate controla, în prezenţa religiozităţii, el le consideră ca manifestarea voinţei şi încercărilor lui D-zeu.

Convertirea religioasă nu se prezintă niciodată într-o formă pură. Manifestându-se pe terenul religiei, ea atinge întotdeauna, într-o formă sau alta, celelalte forme ale conştiinţei, operând şi în cadrul acestora o restructurare corespunzătoare în sprijinul religiei.

Odată apărute, înclinaţiile religioase atrag după sine şi celelalte îinclinaţii ale individului şi astfel devin hotărâtoare în ansamblul psihicului uman. Ca urmare, convertirea religioasă creează o nouă structură psihologică.

Starea de spirit religioasă de conjunctură situaţională a personalităţii, este de obicei legată de fenomene de scurtă durată, trecătoare din viaţa personalităţii. Acestea, de regulă, sunt fie legate de îndeplinirea diferitelor tradiţii religioase, a diferitelor acţiuni ale cultului, care determină intensificări sau scăderi ale vieţii psihice, fie de situaţi de viaţă neobişnuite, ca de pildă pierderea părinţilor şi a celor apropiaţi, boli grele, care pot în anumite situaţii, să-l facă pe om să fie receptiv faţă de religie. În ambele cazuri starea de spirit religioasă este determinată de schimbarea cursului normal, trecerea la neobişnuit, la ceva care nu poate să continue un timp îndelungat.

Starea de spirit religioasă situaţională, apărută în procesul diferitelor acţiuni de cult, serveşte ca mecanism de declanşare a trărilor afective şi sentimentelor religioase, cărora le şi cedează locul în procesul de dezvoltare.

Stările de spirit religioase legate de evenimente tragice ale vieţii oamenilor pot, în anumite condiţii, să ajungă la un înalt grad de stabilitate transformându-se în stări de spirit situaţionale, în forme stabile de stări de spirit religioase. Acest proces de regulă, este urmat nu numai de schimbări în psihicul uman, ci şi în caracterul individului respectiv în general.

Procesul de înlăturare a stărilor de spirit religioase poate fi numite reconvertire, întrucât el este legat de îndepărtarea de religie a persoanei convertite.

Dacă credinciosul, nemulţumit de sine, trăieşte sentimentul de mâhnire, de dezamăgire şi în el se nasc năzuinţe către ceva deosebit, neobişnuit în practica lui religioasă, acestea sunt semne evidente că se apropie reconvertirea sau întoarcerea la nereligiozitate.

De fapt, religia se străduieşte să umple conştiinţa, sufletul, gîndurile şi toată viaţa umană. Să umple, chiar dacă este vorba de surogate, neadevăruri, pseudobucurii şi consolări pînă la vârf, cît se poate de complet.

În perioada în care bazele psihologiei religiei abia se puneau, teologii au văzut în aceasta un atentat la domeniul indivizibil al spiritului religios, ce le aparţinea, şi care incercau în mod activ să împiedice dezvoltarea ei în continuare.

!!! Teologia se străduieşte prin toate forţele ca întreg sistemul de eduaţie religioasă şi practică bisericească să se sprijine, în prelucrarea ideologică şi psihologică a maselor, nu pe metode adoptate la voia întîmplării. Biserica are nevoie efectivă de un sistem fundamental din punct de vedere psihologic pentru educaţie religioasă. Iar această sarcină poate fi rezolvată numai prin sprijinirea pe psihologia religiei ca ştiinţă, care dezvăluie particularităţile trăirilor religioase , clasifică pe credincioşi în diferite tipuri psihologice, scoate la iveală gradul de religiozitate al credincioşilor, cauzele care determină ireligiozitatea.

Pentru a deveni un valoros “păstrător al sufletelor” tinerilor teologi, neavând incă experienţa muncii, înafară de activitatea practică în cadrul comunităţii, le sunt necesari cel puţin zece ani pentru studierea psihologiei religiei empirice în toată complexitatea ei.

!!! Este necesar să observăm că teologii sunt interesaţi în dezvoltarea psihologiei credincioşilor numai în măsura în care permite îmbunătăţirea sistemului de prelucrare psihologică a acestora.

Toţi psihologii, fără excepţie, susţin că psihologia religiei şi teologia sunt două domenii principal diferite, deosebându-se prin modul specific de abordare a religiei, prin caracterizarea fenomenelor religioase, prin metodologia şi modul de a le explica.

!!! Printre persoanele care se consideră în mod sincer credincioase se observă, pe de altă parte, necunoaşterea bazelor dogmatice ale cultului de care aparţin, iar pe de altă parte tratarea sau negarea cu totul liberă, personală, a perceptelor religiei date.

= PSIHOLOGIA CULTULUI =

Pentru acele mase de oameni care se caracterizează printr-un nivel scăzut de şcolarizare se consideră tipic un anume fanatism de care este cuprinsă nu întreaga personalitate, în toate trăsăturile ei psihologice, ci precumpănitor, sfera ei emoţională. Ca urmare, religiozitatea ia o formă hipertrofiată, ceea ce conduce adesea la dedublarea personalităţii.

!!! Deşi nivelul activităţii de cult, în formele ei rituale şi nerituale rămâne relativ ridicat, conţinutul său insă a suferit modificări importante. În prezent, parohia îşi pierde caracterul tradiţional, transformându-se în ochii enoriaşilor într-un centru social, sau un club de un fel deosebit. La nivelul actual al secularizării, participarea la practica culturală este asemănătoare cu orice altă formă de activitate socială voluntară. Însăşi activitatea de cult – prezenţa la slujbă, participarea la viaţa parohiei, slujbele băneşti – devine în cea mai mare măsură un mijloc de manifestare a loialităţii şi de sprijinire a prestigiului, o formă a contactelor sociale; această activitate îşi pierde conţinutul său propriu religios.

!!! Studiind individul religios, psihologii nu au putut să ocolească, prin tăcere, latura practică a oricărei religii – cultul.

Pe parcursul existenţei lor, organizaţiile religioase au acumulat o importantă experienţă de acţiune asupra psihicului uman. În practica de cult, ei au exploatat şi sacralizat multe trebuinţe reale ale oamenilor, trebuinţa de comunicare, înţelegere reciprocă, compasiune, consolare, creînd prin aceasta sistemul “sufletist” care îi creează credinciosului satisfacţii subiective.

Oamenii de ştiinţă nu au putut să nu observe ca în ciuda unei multitudini fantastice a formelor de manifestare a diferitelor culte, ele au o anumită înrudire în ceea ce priveşte esenţa lor, care le permite să se obţină efectele scontate. Interesul pentru studierea psihologiei cultului religios a fost stimulat şi de faptul că la sfîrşitul sec. XIX au apărut şi s-au răspândit o mulţime de noi secte religioase, cu profil extatic şi pseudo-medical, care au folosit larg în practica lor mijloacele de influenţare psihologică individuală şi de masă. În faţa oamenilor de ştiinţă a apărut sarcina de a explica ştiinţific mecanismele efectelor cultului religios, sa dezvăluie bazele lui psiho-filozofice.

!!! La începutul acestui veac, din iniţiativa teologilor, psihologii-religioşi au fost atraşi în discuţia privind natura tămăduitorilor “cereşti” şi despre relaţiile dintre religie şi psihoterapia ştiinţifică. Datorită oamenilor de ştiinţă care au desfăşurat o minuţioasă analiză a unui vast material faptic, un comitet special pentru cercetarea vindecărilor “cereşti”, în raportul final , a trebuit să se recunoască că nu s-au putut dezvălui nici un fel de dovadă privind natura supranaturală a vindecărilor efectuate de cult. Această recunoaştere a făcut-o chiar un episcop (de Kanterbury).

Cercetătorul american J. Leuba, care a studiat ani în şir această problemă, în cartea sa “Dumnezeu sau om?” arată în mod convingător că vindecările “dumnezeieşti” nu sunt nimic altceva decît forţe naturale puse în slujba omului, cuprinse în specificul conştiinţei însăşi. Sugestia şi autosugestia pot avea o influenţă în vindecarea psihicului, indiferent dacă ele au sau nu un conţinut religios.

!!! Cultul religios reprezintă un mijloc important al igienei psihice.

Acţiunile de cult înlătură încordarea nervoasă şi preîntîmpină formarea complexelor nevrotice, care duc la îmbolnăviri psihice.

Asemenea concluzii au fost pur şi simplu luate cu amîndouă mîinile de către teologi şi incluse în arsenalul lor de propagandă.

În cercetarea acţiunii cultului asupra lumii psihice a personalităţii deosebiri interesante au fost dezvăluite intre bărbaţi şi femei. A reieşit că în toate denominaţiile femeile prezintă o mai mare activitate de cult, religiozitatea lor poartă un caracter mai emoţional, ele îşi manifestă mai rar îndoieli faţă de problemele religioase, convingerile lor sunt mai conservatoare. Particularităţile constituţionale şi psihice ale organismului feminin determină înclinaţia lor pentru standardurile general acceptate, emoţionalitatea lor crescândă, o slabă dezvoltare a personalităţii critice-intelectuale. Întrucât D-zeu reprezintă proiecţia chipului tatălui, iar copii preferă pe părintele de sex opus, fetele trebuie să năzuiască mai intens către D-zeul reprezentat prin chipul dumnezeului-tatăl.

Un alt punct de vedere , apropiat de cel expus mai sus, constă în aceea că religiozitatea mai crescută a femeii este explicată de prezenţa la ea într-o mai mare măsură decît la bărbat, a sentimentului vinovăţiei. Întrucât, funcţia religiei este de a îndepărta acest sentiment, apare pe deplin ezplicabilă năzuinţa femeii către religie.

Sistemul propagandei religioase, fundamentat pe bazele psihologiei religiei, se elaborează pe mai multe direcţii.

-- Mai întîi, psihologii religiei acordă o mare atenţie problemelor practice ale educaţiei religioase, legate de particularităţile dezvoltării personalităţii ţinând seama de vârstă. Diferitelor grupe de vîrstă li se recomandă un material specific, capabil să suscite interesul tocmai pentru că este construit corespunzător aşteptărilor specifice ale diferitelor vârste, conform preocupărilor de viaţă deosebite.

-- În al doilea rând, se acordă se acordă o mare atenţie învăţământului religios, predării religiei. După părerea psihologilor religiei, el trebuie să aibă un caracter strict planificat, bazându-se atât pe particularităţile tuturor vârstelor cât şi pe dezvoltarea persoanelor respective. În acelaşi timp se ţine seama de necesitatea corelării dintre educaţie şi învăţare.

-- În al treilea rând, datele psihologiei îşi găsesc aplicarea în slujbele religioase ale clerului. Luarea în considerare a tipologiei credincioşilor, a nevoilor de viaţă şi a problemelor psihice ale membrilor comunităţii.

-- În al patrulea rând, cunoaşterea psihlogiei religiei este considerată obligatorie pentru practica teologică îndeosebi pentru activitatea preoţimii printre oameni.

!!! Clerului i se recomandă să nu se mărginească la efectuarea slujbelor religioase, li se cere să fie “păstori ai sufletelor”, să acorde enoriaşilor ajutor efectiv, să devină tămăduitori ai sufletelor. În acest scop psihologilor li se propune adesea să transforme teologia practică în psihoterapie, să o apropie maximum posibil de viaţă, de nevoile şi interesele enoriaşilor.

!!! Ĩn sfârşit, datele psihologiei religiei se folosesc larg în organizarea şi desfăşurarea spovedaniei, în activitatea misionarilor în explicarea importanţei documentelor religioase, în procesul de învăţare a istoriei bisericeşti.

Psihologia în activitatea diversă a bisericii este elaborată extrem de detaliat, scrupulos şi sistematic. Pentru multe probleme există o vastă literatură.

= TREBUINŢA DE CREDINŢÃ =

Psihologia credinţei susţine că trebuinţa de credinţă reprezintă o necesitate veşnică a omului, că ea îi este necesară tot aşa cum este necesară hrana pentru corp. aşa numitele trebuinţe religioase nu reprezintă ceva dat dinainte, ceva avînd un izvor transcedental. Aceste trebuinţe izvorăsc şi sunt condiţionate de credinţa religioasă, de concepţiile religioase, de convingerile omului. De aceea se poate vorbi despre “trebuinţe religioase” doar acolo unde există conştiinţa religioasă. Conştiinţa religioasă, la rîndul ei nu este apărută din nimic , ci este condiţionată din punct de vedere social.

În funcţie de nivelul religiozităţii credinciosului “trebuinţele religioase” se pot împărţi în două grupe:

1. Oameni profund religioşi, în conştiinţa cărora ideile şi reprezentările religioase au un rol hotărâtor. Convingerile lor religioase pot da naştere la o profundă trebuinţă interioară de a se ruga, de a ţine posturile, de a participa la slijbele religioase, de a săvârşi diferite acţiuni ale cultului respectiv. Această categorie de credincioşi, după cum arată datele multor cercetări, este foarte restrânsă în rândul ortodocşilor şi creşte în rândul sectanţilor.

2. Masele de credincioşi care, deşi se socotesc adepţi ai religiei, greutatea specifică a ideilor lor religioase în complexul general al conştiinţei lor, este redusă, şi de aceea ele nu definesc comportamentul lor. În acest caz acţiunile religioase îşi pierd treptat motivaţia religioasă.

Trebuinţele religiei trebuie să le raportăm la sfera trebuinţelor spirituale. Ele ţin, de asemenea, de trebuinţe personale, în care se reflectă relaţiile credinciosului cu realitatea înconjurătoare şi sunt satisfăcute în procesul consumului individual. Omul are nevoie de credinţă, înţelegere, omenie, ori lumea reală în care trăieşte ca individ simplu este lipsită de aceste însişiri, şi de aceea omul recurge la “umplerea” realului, a lumii care îi este străină, duşmănoasă, cu lumea religioasă.

Religiozitatea apare adesea şi se păstrează ca o reacţie la imposibilittea sau incapacitatea omului, în anumite condiţii, să satisfacă prin mijloacele reale trebuinţele sale sociale, spirituale, estetice, etice. Ieşirea din această situaţie credinciosul o găseşte în religie. Pe de lată parte, concepţiile, sentimentele, obiceiurile formate pe o bază religioasă se transformă într-o profundă trebuinţă interioară, pe care credinciosul o satisface prin intermediul practicii culturale.

Trebuinţele religioase nu se prezintă într-o stare “pură” în afara celor cognitive, estetice, etice. Specificul lor constă tocmai în aceea că ele transformă necesităţile umane obişnuite, sănătoase. Să urmărim câteva tipuri de necesităţi:

1. Trebuinţele cognitive – Fiecare om doreşte sa cunoască lumea înconjurătoare, se străduieşte să găsească răspunsuri legate de tainele fenomenelor naturii şi ale realităţii sociale. O parte a oamenilor, având o mai mare sau mai mică structură religioasă, îşi satisfac această necesitate intr-o formă religioasă. Fiind o expresie a forţelor care îi domină în viaţa lor de toate zilele, religia nu se mărgineşte la explicarea deformată a diferitelor fenomene ale realităţii obiective. Credinţele religioase, al căror prizonier este credinciosul, îl determină, creează în el necesitatea de a făuri cu ajutorul ideologiei religioase un tablou al lumii. La aceasta, oamenilor care nu au cunoştinţe ştiinţifice necesare (iar în această situaţie toţi aceia care constituie marea masă a credincioşilor) explicarea religioasă a lumii li se pare mai simplă, mai accesibilă, mai de înţeles, şi ei o preferă aceea mai mult decît explicaţiile ştiinţifice. Facerea reprezintă o asemenea reprezentare pe care e deosebit de greu s-o inlături din conştiinţa populară. Conştiinţei populare îi este de neînţeles existenţa-n-sine a naturii şi omului, întrucît această existenţa-n-sine contrazice toate datele vieţii practice.

2. Trebuinţe estetice – Omului îi este proprie năzuinţa către frumos. Adepţii idealismului şi religiei susţin ca această necesitate îi este dată omului de către D-zeu, care este întruchiparea a tot ceea ce este frumos. Inconştienţa unor asemenea teze reiese de îndată ce cercetăm izvoarele dezvoltării societăţii umane, culturii şi materialelor spirituale. Trebuinţele estetice şi trăirile estetice au putut să apară doar ca reflectare a evoluţiei materiale şi spirituale. Biserica a speculat dintotdeauna trebuinţele estetice ale omului. Folosind arhitectura, sculptura, pictura, muzica, cuvântul, acţiunile teatrale, ea s-a străduit să îndrepte trebuinţele estetice pe o cale religioasă. În biserică omul îşi satisface în cadrul frumuseţii ceremonialului sentimentul său estetic. Arta bisericească stimulează la credincioşi trăiri estetice, le oferă plăcere estetică. Satisfăcându-şi la biserică trebuinţele sale estetice, omul va fi tentat s-o frecventeze din nou şi din nou. Mulţi se reîntorc la religie din motive estetice pentru că în biserică se cîntă frumos. O explicaţie obişnuită a cauzelor frecventării bisericii o reprezintă cuvintele multor credincioşi: ”Personal, nu cred în D-zeu, îmi plac insă cântecele bisericeşti” sau “Mi-e urît să stau acasă, iar la biserică vin oameni ce cîntă frumos”. Trebuie dezvăluit permanent credincioşilor caracterul reacţionar al ceremonialului religios, mijloc folosit cu pricepere de către slujitorii bisericii în vederea trezirii unor stări emoţionale propice pentru a-i menţine alături de biserică.

3. trebuinţa de a comunica – Comunicarea reprezintă nu numai unul din factorii cei mai importanţi în formarea omului, ci şi o concluzie esenţială a însăşi existenţei lui. În procesul comunicării omul stabileşte legături de producţie şi spirituale cu alţi oameni, realizează schimb de informaţii, îşi împarte bucuriile şi necazurile. Religia însăşi îi împarte în credincioşi şi necredincioşi şi prin aceasta îngustează relaţiile sociale ale omului. În al doilea rând, majoritatea credincioşilor sunt oameni în vârstă, femei casnice, respectiv neocupate în sfera producţiei materiale, şi din această cauză relaţiile lor sociale sunt extrem de reduse sau chiar rupte complet. În al treilea rând, o muncă ateist-ştiinţifică necorespunzător desfăşurată îndepărtează pe credincioşi de o largă comunicare cu “lumea”. În aceste condiţii, omul, prin natura sa o fiinţă socială, se străduieşte să umple golul unor largi legături sociale, caută şi găseşte satisfacerea trebuinţelor sale comunicarea cu “fraţii şi surorile lui întru credinţă”. Evenimentele importante din viaţa oamenilor se realizează sub forma participării la diferite ceremonii religioase. Este de ştiut faptul că unii oameni, “ciocninduse” de greutăţi, insuccese, nenorociri, caută consolare în religie, biserică. În religie se caută mângâierea. Religia, prin mijloace iluzorii satisface trebuinţele omului de apărare, ajutor, consolare. (“Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi linişti”). Necunoscând caracterul iluzoriu al unei asemenea consolări, credinciosul, în momentele grele ale vieţii, se îndreaptă către religie.

return to top

= MORALA RELIGIEI =

În înfăţişarea lor de astăzi, învăţăturile religioase reprezintă nu atît o explicaţie a felului cum este construită lumea, cît mai ales învăţătura despre felul cum trebuie să trăieşti în această lume, cum trebuie sa te comporţi faţă de ea. Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este creştinismul: “Creştinismul a făcut din “morală” D-zeu, a creat un dumnezeu moral”. Apariţia reprezentărilor fantastice despre crearea lumii a fost condiţionată de căutările pentru adaptarea practică, iar conştiinţa morală are aici un mare rol. Una din principalele teze etice, cea privind păcatul originar se deduce în religie cu o tradiţie biblică din mitul despre primii oameni. Mitul despre căderea în păcat a lui Adam şi Eva poate fi înţeles numai prin dezvoltarea ideii morale care stă la baza acestuia. În acest caz el le apare nu lipsit de motivare, ca o simplă născocire lipsită de orice determinare. “Poveştile nu sunt adevărate, ele conţin însă o aluzie”.

După cum se pare, conştiinţa păcatului este încercată de oameni şi reprezintă o realitate psihologică. Concepţia iluministă explică însă aceste trăiri prin referiri la scornirile clerului, care ar fi născocit în mod arbitrar, noţiunea de păcat în interesul celor bogaţi şi în dauna celor simpli şi săraci. Opoziţia dintre “minte şi inimă”, datorie şi inclinaţii, ideal şi realitate avea drept bază materială opoziţia dintre interesele personale şi sociale. Această opoziţie a dus, şi duce, în mod necesar la nemulţumirea omului faţă de sine, la senzaţia nemulţumirii faţă de valoarea propriei vieţi si, ca urmare, la căutarea căilor juste, la căutarea mijloacelor care prin propriile forţe să se ridice la o viaţă mai bună, mai demnă.

Împărţirea societăţii în clase a constituit un impuls pentru dezvoltarea conştiinţei morale, ca şi a conştiinţei teoretice în general. Noi nu afirmăm, dispunând de toate determinările, că mitul despre “căderea în păcat” a primilor oameni şi cunoaşterea de către ei a binelui şi răului trebuie tratat ca entitate ideologică, apărută pe baza transformărilor sociale şi psihologice.

“Dumnezeu l-a condamnat pe om ca în sudoarea frunţii să semene pîinea”. Într-adevăr, în comparaţie cu animalele (păsările cerului nu seamănă, nu strîng recolta) munca zilnică a omului permanent preocupat de bucata de pâine, era un blestem: omul trudeşte ca să mănânce. Munca şi viaţa păreau opuse: trebuie să munceşti, în loc să trăieşti.

Împărţirea societăţii în clase şi transformarea muncii intr-o obligaţie chinuitoare pentru majoritatea a contribuit, fără indoială, la formarea unei atitudini faţă de muncă precum una faţă de blestem. Nu se poate afirma că munca omului primitiv a fost mai uşoară. Munca nu era un blestem, trândăvia nu era un ideal.

Noţiunea păcatului, a vinovăţiei în faţa lui D-zeu, nu poate fi tratată ca o născocire a clerului şi care le-a fost implementată în capul oamenilor pentru a-i putea ţine în supunere. Aceste noţiuni au o bază psihologică reală. În ideea de păcat s-a sublimat conştientizarea de către om a chinuitorului dezacord cu sine însuşi, neliniştea lui interioară, neîncrederea în justeţea alegerii, încăpacitatea de a urma ceea ce el socoteşte ca fiind drept. Aceasta se vede clar şi din următoarea mărturisire atribuită apostolului Pavel: “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc sa fac bine, legea că răul este legat de mine…Om nenorocit ce sunt” ( Romani 7:19-24). “ Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine dar a face bine nu aflu” (Romani 7:18). Dorinţa binelui şi încăpacitatea de a-l realiza este o trăsătură nu numai a “sufletului creştinesc”, ce este determinată nu de ideologie, ci după cum s-a mai spus, de condiţiile vieţii sociale. Creştinismul doar a mistificat particularităţile vieţii psihice a oamenilor intr-o anumită epocă.

Socrate explică: prin faptele rele, prin recunoaşterea binelui, prin lipsa de înţelegere, creştinismul stă pe o altă poziţie: oamenii ştiu în ce constă binele, dar nu găsesc în ei forţa pentru a-l urma.

Dogma căderii în păcat şi mitul corespunzător tocmai de aceea au primit recunoaşterea (au părut adevărate). Întrucât au corespuns stărilor sufleteşti. De aceea este necesar ca în analiza poruncilor religioase să căutăm explicarea lor prin anumite stări psihologice ale maselor care, la rândul lor, trebuie deduse din baza materială. Ideea păcatului nu este una oarecare, ci o latură esenţială a învăţaturii morale religioase; şi nu numai a învăţaturii sau a teoriei. Cunoaşterea păcatului este centrul vital, forţa motrice interioară a manifestărilor exterioare a religiozităţii însăşi. Ardoarea religioasă apare pe temeiul sentimentului propriei vinovăţii şi a străduinţei către curăţirea păcatelor. Clerul , înţelegând aceasta, a accentuat întotdeauna în predicile sale, ideea de păcat (“Dacă nu te căieşti, nu te salvezi”). Această zicală, care adesea este luată în derâdere: (“Popii te îndeamnă să greşeşti, apoi sa te căieşti – iată modul de viaţă creştin”) are un profund sens psihologic. Fiecare are temei să-şi reproşeze faptul de a se fi abătut de la idealul său, fiecare încalcă făgăduinţele făcute sieşi, oamenilor sau lui Dumnezeu. Numai acela are însă şansa de a deveni mai bun, care se recunoaşte “păcătos”. Acela care socoteşte că are dreptate şi nu vede păcatele sale, acela este mort pentru mântuire. Te poţi curăţa numai atunci când recunoşti lipsurile tale.

Religia foloseşte sentimentul de nemulţumire existent în mod inevitabil la oameni în condiţiile societăţii bazate pe clase. Când omul simte că trăieşte nu aşa cum terbuie, el caută “adevărata” viaţă. Aceasta este una din cele mai profunde năzuinţe existente în noi. Religiozitatea este o realizare denaturată a acestei trebuinţe general-umane.

Astfel, în ideologia religioasă perceptul iubirii, al smereniei, se leagă de porunca lui D-zeu (sau cu “legea naturală” stabilită de D-zeu). Din această cauză, în critica noastră se observă , adesea, că dragostea faţă de aproapele se oglindeşte ca o “lumină reflectoare”, că ea decurge nu din trăirile lăuntrice ale personalităţii, ci este condiţionată de influenţa propoagandei privind “porunca lui D-zeu”.

= SUFERINŢA în CREŞTINISM =

Noţiune de păcat, la prima vedere, este de nedespărţit de religie, inclusiv de cea creştină. În realitate, aceasta reprezintă o formă mistificată a încălcării moralei, incălcarea normelor morale acceptate. Religia nu face altceva decît să îndrepte toate anomaliile moarale într-o singură direcţie – greşeală în faţa lui D-zeu – care ar reprezenta o concentrare a perfecţiunii absolute. Este posibil ca, din această cauză, concepţia religioasă sa fie în mare măsură pesimistă; doar fiecare mişcare ce capătă o importanţă capitală atinge pe D-zeu. O asemenea situaţie psihologică duce uneori la shimbarea aprecierii privind neplăcerile posibile: delictul a fost săvîrşit, acum urmează pedeapsa.

Mitropolitul ortodox rus Nicolai spunea într-una din predicile sale: “Gîndiţi-vă numai, dragii mei, ce mare folos pentru sufletul nostru pot şi trebuie sa aducă acele suferinţe pe care noi le trăim”. Mai departe, el descrie viaţa “goală de conţinut” a celui care a uitat despre valorile superioare ale omului: “Dar iată, după vionţa dumnezeiască, omul este bolnav. El stă culcat, l-au părăsit grijile, nu mai are preocuparea muncii zilnice. Şi atunci, în timpul bolii, când viaţa cu agitaţiile ei pentru el se va fi oprit, atunci să privească mai profund în sufletul său şi să gîndească pentru ce trăieşte pe pământ. Oare nu pentru a păşi spre viaţa veşnică?”

Să lăsăm de o parte “marea valoare” a ideii că boala îl încearcă pe om după “voinţa lui D-zeu” şi să urmărim atent raţionamentul teologului ortodox. Desigur, omul se gândeşte la sensul, conţinutul zilelor trăite, raţionează spre inevitabilitatea morţii. Şi este de la sine înţeles. Doar boala prevesteşte moartea, boala este moartea sănătăţii. Şi cu cît boala este mai nemiloasă, cu atât aceste gânduri sunt mai persistente. Dar aceasta nu duce deloc la înţelegerea vieţii ca ceva tainic, misterios, ascuns. Mai curînd, dimpotrivă, cu cît mai mult gândeşte omul despre moarte, cu atît mai puţin este el capabil să gândească despre viaţă. Ori tocmai în acesta este interesul clerului!

Epicur: despre nimic omul nu gândeşte atît de puţin cît despre moarte, întrucît atîta timp cît el există ea nu este prezentă, iar atunci când ea este prezentă, el de acum nu mai există.

Si mai există o valoare reală în gîndurile despre moarte, ea nu constă în ceea ce văd teologii creştini. Ea nu constă într-o bolnăviciosă şi dispreţuitoare judecare a lumii agitate, ci în clarificarea ideii, consecvent umaniste că menirea omului stă în faptele sale, în ceea ce el a reuşit să înfăptuiască.

Poziţia omului faţă de trăirile sale şi prin caracterul acestor trăiri sunt condiţionate de valorile sociale. Nu există fericire sau nenorocire ca atare, ci întotdeauna aceasta depinde de reprezentările şi raţionamentele noastre în legătură cu ele.

!!! Creştinismul are rădăcini trainice în rândul multor adepţi ai săi şi pentru că le-a inoculat un sistem scăzut de apreciere al neplăcerilor vieţii… Ĩn realitate, în trecut, clerul a fost acela care a monopolizat “vindecarea sufletelor” acumulând în această privinţă o bogată experienţă.

Teologii încurcă problema, ascund deosebirea reală existentă între cauzele diferitelor suferinţe umane, privesc în general aceste cauze ca lipse importante, înlocuiesc rezolvarea raţională a acestei probleme prin construcţia mistică privind păcatul originar ca izvorul, cauza tuturor nenorocirilor.

!!! Suferinţele, insuccesele, nenorocirile sunt conştientizate ca atare, întrucît li se opun succesele, sănătatea fizică şi spirituală, respectiv oameni sănătoşi, fericiţi, care obţin succese. Uitându-se la aceştia, omul bolnav şi nefericit incepe sa se simtă ştirbit, lipsit de valoare deplină şi, nu de puţine ori, simte un fel de invidie, lipsă de prietenie faţă de cei care au alţi parametrii de viaţă. Într-o asemenea stare de spirit intervine, cum nu se poate mai bine, creştinismul, cu concepţia lui despre suferinţă ca o binefacere, ca un semn a bunăvoinţei clerului. “Suferinţa este semnul cu care clerul îşi înseamnă aleşii şi de aceea, bucuraţivă cînd suferiţi, nu respingeţi suferinţa ci, dimpotrivă, năzuiţi către ea “.

În acest fel creştinismul îl ajută pe cel slab, chinuit – care nu are încredere în forţele sale – de a vedea în slăbiciunea sa izvorul şi condiţia demnităţii şi meritelor sale, de a vedea în sine o valoare cu mult mai mare decât este în realitate. Tocmai de aceea, concepţia creştină conduce fără nici un temei la opoziţie de nepăsare şi dispreţ faţă de viaţa fericită, faţă de o stare demnă pentru om.

Clerul creştin, sprijinîndu-se pe aceste raţionamente, face din învăţătura despre “dumnezeu care a suferit”, despre “dumnezeu care a răbdat”, izvorul alinării. Credinciosului i se spune că oricât de insuportabile i se par nenorocirile şi suferinţele lui, ele sunt incomparabil mai mici decât chinurile lui Hristos, având o importanţă totală, cosmică. “Nu au fost pe pământ şi nu o să fie nimeni niciodată care să fi suferit atâtea nenorociri, nedreptăţi, atîtea chinuri insuportabile, fizice, morale, sufleteşti, cât a pătimit, unul, pentru noi, Hristos. Toate durerile, mâhnirile şi suferinţele omenirii cîte nu au fost ele şi cum nu ar fi fost ele, se topesc, dispar în faţa suferinţelor lui Hristos ca o piatră intr-o mare fără de sfârşit”.

Elementul esenţial în învăţătura creştină despre suferinţă, îl reprezintă teza despre răstignirea lui Hristos. Cel care crede în Hristos, omul care suferă, se simte ca un fel de coparticipant la suferinţa lui D-zeu, este foarte apropiat lui, mai ales în momentele unor grele suferinţe. Credinciosul este cu atât mai măgulit cu cât el, care se află cu mult mai prejos decât dumnezeul său, el – “acest vierme al pământului” – este în acelaşi timp asemănător lui.

Creştinismul tratează boala, neglijând lecuirea cauzelor care o determină. Din această cauză, el, în cel mai bun caz, încearcă să atenueze suferinţele cu mijloace pur narcotice. Continuând comparaţia cu medicina se poate spune că ea foloseşte narcoticele nu ca un scop în sine, ci drept condiţie care permite folosirea altor mijloace pentru adevărata vindecare a bolnavului.

= RUGÃCIUNEA şi POCÃINŢA =

Dacă un individ este capabil să se roage şi să se pocăiască, aceasta constituie o dovadă incontestabilă a religiozităţii lui.

Rugăciunea şi pocăinţa se desfăşoară în cadrul unor legităţi psihologice generale. Ca urmare, trebuie să fie dezvăluite elementele structurale ale proceselor respective, mecanismele lor reale, ca şi specificul acestor mecanisme, ţinând seama că ele au un conţinut religios. Rugăciunea este legătura, dialogul cu D-zeu; cel mai esenţial în rugăciune este relaţia de cerere, relaţia de îndurare, cererea fierbinte a omului păcătos, fără putere şi depinzând de atotputernic, atotmilostiv; dacă rugăciunea este sinceră şi fierbinte, atunci ea are rezultate, prin mijlocirea ei se obţine ajutorul Lui, care se manifestă prin uşurare, linişte, prin trăirea sentimentului de forţă şi încredere.

Pocăinţa include următoarele momente: recunoaşterea păcatului, starea de nelinişte morală sau chiar căinţa, ca urmare a recunoaşterii păcătoşeniei, uşurarea în faţa lui D-zeu şi dorinţa de a fi mântuit, înlăturarea păcatului şi liniştea sub influenţa milostivirii celui de sus. În acest caz, pocăinţa se prezintă credincioşilor ca un proces psihologic, moral-religios, necesitatea ei decurgând din păcătoşenia omului – păcatul original, precum şi cele săvârşite în decursul vieţii – recunoaşterea păcatelor şi trăirea unor suferinţe morale: căinţa, părerea de rău pentru păcatele săvârşite, autocondamnarea, cererea milosteniei (rugăciunea pocăinţei), trăirea iertării de către D-zeu.

Tipul specific al activităţii grupului religios îl reprezintă desfăşurarea ritualului, activitatea sa legată de poziţia faţă de supranatural. Acestă activitate nu are un obiectiv real şi de aceea poartă un caracter iluzoriu.

Rolul de integrare şi regularizare îl îndeplinesc aici totalitatea ideilor, reprezentărilor, principiilor şi normelor (in creştinism, dogmele despre sfânta treime, despre întruchipare, despre păcatul originar, despre salvare şi răscumpărare, nemurirea sufletului, sfârşitul lumii), normele (poruncile) moralei creştine: “Iubeşte-l pe domnul Dumnezeul tău cu toate forţele tale”, “teme-te de D-zeu”, “ cine se înjoseşte, acela o să se înalţe”, “fericiţi cei săraci cu duhul”, “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, ”iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.

Comunicarea – relaţiile cu supranaturalul:

În acest plan liturghia, rugăciunea, împărtăşania sunt considerate tipurile cele mai “directe” de comunicare cu D-zeu. Pe de altă parte, este planul legat de relaţiile reale dintre credincioşi şi mediul înconjurător. În sistemul comunicării credincioşilor există o totalitate de “semne” specializate: în vorbire- informaţia cu conţinut religios, în comportament - sistemul de acţiuni simbolice (îngenunchierea ca semn al smerenie faţă de D-zeu; scufundarea în apă în timpul botezului, ca mijloc de curăţire de păcat).

Spovedania orientează conştiinţa credinciosului către D-zeu: consolarea, compasiunea, se realizează cu ajutorul terminologiei religioase, a chipurilor religioase, a miturilor în numele lui D-zeu.

Omul însuşeşte convingerea că mijlocul de împlinire a celor dorite – mijloacele de trai – le dă D-zeu şi că trebuie să te rogi fierbinte pentru ca, de fiecare dată, să primeşti cele dorite. Relaţia “rugăciune-satisfacerea rugăminţii” este “transplantată” în domeniul realităţii pe plan iluzoriu şi creează mecanismul psihologic al rugăciunii de îndurare, satisfacerea dorinţelor. Pentru om, căruia îi sunt aproape de inimă cuvintele Evangheliei atribuite lui Hristos, “veniţi la mine cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi linişti”, consolarea se prezintă ca rezultat al milosteniei lui D-zeu. În spovedanie, mustrările de conştiinţă sunt considerate drept pedeapsă a lui D-zeu.

Spovedania sau rugăciunea se realizează pe calea vorbirii interioare sau exterioare (sonore) . Vorbirea interioară sau exterioară a individului cu alţi oameni nu creează situaţii sistematice (ascultătorul lipseşte) şi nu îndeplineşte în mod obiectiv o funcţie comunicaţională.

!!! Cercetările concrete dovedesc că, de regulă, credincioşii sunt oameni rupţi de colectivul productiv, nu participă la viaţa socială (casnicele, pensionarii, etc.), au un nivel de calificare şi şcolarizare scăzut. Altfel spus, sub influenţa religiei se află persoane a căror practică , comunicare şi cunoaştere sunt limitate. Limitarea relaţiilor sociale creează condiţii prielnice includerii individului în grupul religios; formarea în el a trebuinţei de comunicare împinge pe credincios la comunicarea cu D-zeu. Greutăţi cunoscute reprezintă explicarea pentru credincioşi a dinamicii stărilor psihologice în rugăciune şi în pocăinţă: procesul interiorizării se desfăşoară neconştientizat, iar rezultatul lui se prezintă ca ceva dat necesar.

= CONŞTIINŢA RELIGIOASÃ =

La întrebarea “de ce credeţi dvs. în D-zeu?”, mulţi răspund: “eu nu pot explica aceasta, însă eu îl simt pe D-zeu”. Contradicţia interioară dintre elementele emoţionale şi intelectuale în structura conştiinţei lor se exprimă, în această etapă, prin aceea că, de regulă, asemenea credincioşi sunt capabili să dea numai o explicaţie neclară, nefundamentată, practicii lor religioase şi comportării lor zilnice. Când ei încearcă să explice evenimente pe care nu le înţeleg, să rezolve probleme care depăşesc limitele experienţelor, atunci folosesc elemente disparate ale doctrinei religioase, însuşite în procesul schimbului de informaţii religioase (“dumnezeu”, “ales”, “pedeapsa cerească”,”predestinare” et.); ei nu sunt capabili să explice mai detaliat ce se înţelege prin aceste cuvinte, ci pot doar să facă referiri la sentimentul care a actualizat şi susţine asemenea reprezentări.

Astfel de credincioşi îşi reamintesc asemenea date despre D-zeu în care ei pot să includă sonţinutul propriei experienţe sau propriilor lor sentimente; ca de pildă:

“D-zeu ştie orice gând al sufletului nostru” , “Noi nu putem face nimic fără de el” , “Tot ce avem este la el” , “D-zeu vede tot, el ştie cine este cedincios întra-adevăr şi cine numai în vorbe”… Asemenea cunoştinţe elementare se repetă de nenumărate ori în propaganda religioasă şi sunt luate ca semn al credinţei. În literatura religioasă închinată propagandei, tot mai mult se insistă asupra necesităţii de a se psihologiza predica religioasă”. Predicatorii cu experienţă se străduiiesc să “contamineze” pe credincioşi. Ca urmare, în memoria credinciosului se întăresc elementele vechi ale informaţiei religioase şi pătrund altele noi.

Pe parcursul citirii literaturii religioase şi a ascultării predicilor, el se poticneşte atunci cînd trebuie să restabilească ceea ce i-a scăpat, legăturile din text, subînţelesele aluzii. În conştiinţa unor oameni credincioşi lipsesc legăturile dintre fragmente, ca şi dintre elementele şi părţile constitutive ale diferitelor fragmente ale credinţei religioase. De pildă, ei pot avea reprezentări despre “Hristos” şi “biserică”, dar să nu cunoască nimic despre legăturile dintre aceste noţiuni, elaborate de doctrina creştină: Hristos “capul bisericii”, ”Biserica este trupul lui Hristos”, fapt care face ca predicatorii să se străduiască să adune într-un tot întreaga informaţie religioasă pe care o primeşte credincosul.

De pildă, la fiecare predică se expun amănunţit două-trei subiecte din Biblie, se citeşte şi se comentează de la trei pînă la cinci-şase, iar uneori chiar mai multe, verste (Testamentul vechi şi nou, cu predilecţie cel nou). Luînd în considerare că la fiecare slujbă sunt cel puţin 2-3 predici, reiese că credincioşii pot într-un an să recepteze întreaga sferă de probleme din evanghelii şi să cunoască multe subiecte din Testament.

Conştiinţa unui număr destul de mare de credincioşi poate, pînă la capăt, să rămână la nivelul fragmentar. Asemenea oameni, de cele mai multe ori, nu sunt în stare de o gândire abstractă de sine stătătoare, să opereze cu categorii de mare generalitate. Pentru alţi credincioşi, nivelul fragmentar reprezintă doar o treaptă în dezvoltarea lor religioasă.

La credincioşi apare profunda convingere că în sufletul lor, adică în “autoconştiinţă”, “sălăsluieşte D-zeu”, “duhul sfînt”, iar pe sine, propria autoconştiinţă, ei nu numai că o gîndesc, dar o şi “simt” ca “templu” , “sălaş al sfîntului duh”.

Adevărata cunoaştere a lumii este înlocuită cu sistemul de date religioase însuşite, ipostaziat în chipul lui “Hristos” care sălăsluieşte în inimă în ideea “sfîntului duh” atotcuprinzător existent în acelaşi timp în sufletul omului şi în afara lui.

return to top

de Simion Florin T.

!!! 8k.ro REVINE IN FORTA :

www.seconddemostene.8k.ro